Era Ajunul Anului Nou când stăteam într-o cameră a unei instituții de tratament pentru sănătatea mintală și laptele matern mi se prelingea cu nonșalanță prin cămașă Pe măsură ce lacrimile mi s-au rostogolit pe obraji, i-am spus psihiatrului pe care tocmai l-am întâlnit, cu o voce tremurândă, că m-am gândit să opresc lactația, deoarece aveam sentimentul că o să mă simt mai bine – dar că nu eram sigură că aș putea, pentru că vina pe care aș simți-o era prea copleșitoare pentru a face față. Mi-a spus că cel mai bun lucru pentru copilul meu este ceea ce mă face să mă simt mai bine.

Am plâns și am spus: „Copilul meu merită să aibă o mamă fericită, nu trebuie să fie așa.” M-a privit cu atâta empatie și mi-a spus: „Ai dreptate și TU meriti să fii o mamă fericită .“

„Copilul meu merită să aibă o mamă fericită, nu trebuie să fie așa.”

Mi-au venit lacrimi în ochi doar amintindu-mi. Sunt multe de spus aici despre experiența mea cu depresia post-partum și anxietatea și despre cum a fost să primesc o săptămână întreagă de tratament la un spital mental adevărat, și intenționez să o împărtășesc cu tine, dar va trebui să fii răbdătoare cu mine. Am multe de spus…si inca mi-e greu sa vorbesc depsre asta.

Există atât de multe opinii  despre alăptare și hrănirea artificiala cu lapte praf. Tot ce voi spune despre asta este că ceea ce funcționează pentru o persoană poate să nu funcționeze pentru alta, astfel încât perspectiva și opinia tuturor despre aceasta sunt justificate și ar trebui respectate. Fiecare avem experiențe diferite și din această cauză, nimeni nu greșește sau este nejustificat în deciziile pe care le-au luat în propria lor experiență. În regulă?

Când copilul meu s-a născut, am avut dificultăți în a-l face să mănânce corect la sân. Ne-au spus că are un palat ridicat, ceea ce va face un pic mai dificilă alăptarea, dar nu imposibilă. Ar trebui doar să încercăm. De asemenea, am avut edem sever din cauza debutului brusc al pre-eclampsiei chiar înainte de a se naște, ceea ce a necesitat inducție pentru a-l scoate. Întrucât eram atât de inflamată, au spus ei, asta ar fi putut contribui la dificultatea lui de a se hrăni. Încercați pur și simplu. Inflamația va dispărea. Încercați un protector pentru memelon, ar trebui să vă ajute. Asta mi-au spus.

După două zile și jumătate, spitalul ne-a trimis acasa cu această viață nouă, de parcă n-a fost mare lucru

Foloseam sticlele minuscule de 60 ml pentru a-l alimenta pe cel mic în spital cu lapte praf, dar mi se spunea că „completam” formula de lapte praf. Și, deși mi s-a spus că laptele meu nu o să apară în doar câteva zile, stresul pe care îl simțeam când mă gândeam că nu puteam produce nimic pentru ca el să fie bine, era de nesuportat. Unul dintre specialiștii în lactație a venit și mi-a arătat cum să-mi folosesc pompa de sân, ca să pot încerca să obțin colastru pentru el, dar chiar și asta a ieșit într-o cantitate atât de mică, încât a trebuit să-l hrănesc cu o seringă.

După două zile și jumătate, spitalul ne-a trimis acasa cu această viață nouă, de parcă n-a fost mare lucru. (Nu știu de ce, dar asta îmi tot zguduie mintea de fiecare dată când imi amintesc)

Mi-am făcut un plan. Când bebelusul nu vrea să accepte sânul și se uita la mine de parcă ar spune Ce tot faci? De ce îmi tot bagi asta în gură? Te rog, dă-mi o sticlă cu biberon și toată lumea o să fie fericită! Ei bine, eu mă uitam la el cu răbdare și-i spuneam să mai încerce. Te rog, acceptă-mă! Și așa se derula de fieacare dată. Făceam asta vreme de 20-25 de minute, după care îi dădeam formula specială pentru bebeluși. Apoi mă așezam și mă mulgeam. Și plângeam.

Apoi am început să mă documentez depre mulgerea excesivă. M-am hotărât să încerc să văd partea bună a lucrurilorși mi-am spus că, dacă nu o să mă accepte, atunci voi pompa laptele, așa că va avea cel puțin sân, și voi fi totuși o mamă bună. M-am simțit atât de demoralizată…Eram la pământ.

Am avut oameni  în jurul meu care să-mi spună că pomparea exclusivă ar fi mai grea decât alăptarea, dar nu am vrut să aud nimic. Tot ce aveam în cap era că trebuie să fiu o mamă bună, bebelușul meu are nevoie de laptele mamei, sânul este cel mai bun și voiam ca el să aibă tot ce e mai bun. Deci, am continuat să mă mulg. Și m-am muls 15-30 minute la fiecare trei ore. Și am plâns.

Într-o noapte am decis să nu mă trezesc în miezul nopții pentru a mă mulge

Soțul meu mi-a spus că va hrăni el copilul și că ar trebui să dorm cu adevărat. Când m-am trezit, laptele se prelingea prin cămașa de noapte și pe cearșafuri. Ce imagine rece a neputinței de mamă!

M-am programat la un specialist în lactație în aceea săptămână. I-am spus că bebelușul meu încă nu mă acceptă, dar că eu am lapte. Mă mulgeam și laptele venea, iar eu mă simțeam bine pentru că aveam impresia că produceam suficient pentru micuțul meu și în raport cu ceea ce internetul considera a fi „normal”. I-am spus și că folosesc o aplicație care să urmărească mulgerea mea (pentru că urmărirea te ajută să simți că ai controlul asupra lucrurilor pe care nu le ai absolut niciun control) și ea a spus că  lucrurile merg bine, în ciuda faptului că Andrei nu vrea să accepte sânul. Încercați pur și simplu, mi-a zis.

Charles/Unsplash

Dar apoi mi-a spus că probabil va trebui să mai adaug încă 1-2 ședințe de pompare pe zi și să nu sar peste niciodată o ședință, deoarece va trebui să mă asigur că producția mea de lapte nu va avea de suferit. Atunci m-a apucat din nou disperarea, am început să plâng isteric și i-am spus că încerc. Și am început 10 ședințe de pompare într-o perioadă de 24 de ore.

Nu a mers bine.

De fiecare dată când mă mulgeam, plângeam.

O dată la nici 3 ore, telefonul bâzâia și aplicația mă certa parcă și-mi striga: e timpul! A fost un memento minunat al eșecului pe care l-am simțit-o ca mamă, ca femeie.

Anxietatea pe care am simțit-o că trebuie să  mă mulg nu mă lăsa să  mănânc, să dorm, să plec din casă. Efectul rezidual al anxietății m-a transformat într-o epavă nervoasă și incapabilă să-mi pot gestiona emoțiile, până la un moment în care soțul meu a fost atât de îngrijorat încât a decis că trebuie să caut ajutor specializat!

Cu o zi înainte să mă așez în acea cameră de admisie, i-am trimis un mesaj mamei: „Crezi că, dacă nu m-aș mai mulge, m-aș putea simți mai puțin deprimată?” Și i-am trimis un link care a oferit câteva informații și sugestii despre renunțarea la mulgere.

Îmi amintesc că am vorbit cu ea și am spus că mă gândesc serios să scad numărul de omulgeri pe zi și că m-am hotărât să vizitez un terapeut și că sper că aceste lucruri mă vor ajuta să mă simt mai bine.

Super, doar că nu am făcut nimic din ceea ce spusesem că voi face!

După o noapte întreagă de nesomn și gânduri neclare, m-am trezit spunandu-i soțului meu că poate ar fi mai bine pentru toată lumea dacă eu nu aș mai fi acolo, iar asta l-a făcut să sune de urgență la spital.

Și am ajuns la psihoterapeut!

Stând în acea cameră de spital și discutând cu toți acești profesioniști din domeniul sănătății mentale, mi-a dat o licărire de speranță care mi-a fost clar că viața mea nu trebuie să fie așa.

Auzind din gura acelui psihiatru pe care nu-l știam că merit să fiu fericită (lucruri pe care le auzisem și de la soțul meu, de altfel), era validarea pentru care fusesem atât de disperată, mai ales că mă convinsesem că familia și soțul meu îmi spuneau că este în regulă să încetez să mă mai mulg.

Știam că trebuie să arunc zarurile pentru că mă făcea să mă simt mizerabil. Asta e. Așa am știut.

Au trecut săptămâni până să simt că vinovăția și frica nu mă mănânca de vie și am început să pompez laptele mult mai rar.

Într-o săptămână, laptele a încetat să mai vină și corpul meu a fost din nou al meu.

Nu spun că nu a fost dureros, dar știam că fiecare minut de durere a sânilor și pungile de mazăre congelată și porumb înghețat pe care  le-am purtat în sutien … toate acestea meritau foarte mult pentru că era o cale de ieșire din întuneric. A mai fost un pas înainte să mă întorc la mine. În loc să petrec aproape jumătate de oră pompând la fiecare trei ore, am început să simt că trăiesc, am început să dorm, să-mi țin copilul. Panica pe care am simțit-o când mi-am părăsit casa a început să dispară. Am șters aplicația de pe telefon, astfel încât să nu mai am impresia că sunt un eșec.

A fost nevoie de consiliere, de multe discuții și de integrarea într-o comunitate de alte mămici, alte femei, pentru a ajunge într-un loc de acceptare, unde nu mă simțeam ca și  aș fi eșuat în job-ul de mamă pentru că bebelușul meu nu-mi accepta sânul.

A fost nevoie de mantre și afirmații pozitive și reasigurare din partea mea și a altora că făceam lucrurile corecte, că sunt o mamă bună. Că am făcut tot ce am putut.

Acum, aceasta nu a fost o soluție magică pentru depresia și anxietatea postpartum pe care am experimentat-o ​​și nu a dispărut magic odată ce am încetat să mă mai mulg, dar a fost ceva care m-a ajutat.

Experiența mea poate că nu e la fel cu a altora, dar împărtășirea experiențelor noastre ne ajută să nu ne simțim singure, mai ales atunci când ești în ceața aia densă și întunecată a gândurilor tale.

Dacă povestea mea ajută doar o persoană, aceasta este suficientă pentru mine.

Dacă experiența mea ajută să fac ca o singură persoană să nu se simtă atât de singură sau să ofere orice fel de validare pentru ceea ce traversează după naștere, atunci este suficient.

Vreau doar să știi, și o spun din toată inima, că faci tot ce poți pentru a fi o mamă bună. Atâta timp cât ai grijă de tine, faci ceea ce trebuie.

Cu drag, 

O mămică fericită a unui puiuț fericit.