În 2011, am plecat de acasă pentru a pune capăt unei relații toxice și dependente. Acum, la 47 de ani, trăiesc în sfârșit viața pe care mi-am dorit-o dintodeauna.

Când cei doi copii ai mei erau mici, am simțit că trebuie să respir odată cu ei, să trăiesc fiecare moment pe care ei îl trăiau. De fiecare dată când gustau ceva nou, de fiecare dată când se aruncau în leagăn, când se loveau sau descoperea ceva nou – nu obții acele momente înapoi, ceea ce însemna că orice altceva trebuia să aștepte, ca să pot fi prezent pentru ei. Am reușit să-mi construiesc o carieră și să am copii în același timp. Pentru mine, a fost un lucru “fie așa, fie așa” sau poate a fost “acum și atunci”. ACUM aș fi ales să stau alături de copiii mei și ATUNCI m-aș fi gândit la o carieră mai puternică.

Atunci, în acele momente, am renunțat mult la mine. Am renunțat la meseria de administrator și am încetat să scriu ficțiune. Curând viața în afara casei nu a mai existat cu adevărat. Sotul meu era ferm ca facem lucrurile ca o familie, asa ca nu am mers niciodata nicăieri singură – adio prieteni. Exista între noi această așteptare din partea lui: dacă ești mama care rămâne acasă, atunci rămâi acasă.

Am fost cu acest bărbat de la 16 ani și a fost întotdeauna foarte…patern. Pentru că provin dintr-o familie cu probleme – era foarte multă dependență și neglijare de-a lungul anilor – soțul meu a vrut să aibă grijă de mine și eu am simțit nevoia să fiu îngrijită. Dar m-am bazat pe el pentru a lua decizii. Toate deciziile. Nu-mi mai apartinea nici macar decizia de a merge la magazin pentru cumparaturi.

Am simțit că dispar – cine eram eu în această căsătorie?

Odată ce copiii mei au intrat la școala primara, am început să scriu mai mult și am vrut să mă angajez. Sotul meu a refuzat. El a spus că scriitorii nu își pot câștiga viața; nu este o meserie practica. Cand mama s-a oferit să mă ia într-o vacanță pentru a sărbători cei 40 de ani ai mei, soțul meu mi-a spus că nu am voie să merg. Am simțit că dispar – cine eram eu în această căsătorie? La nașterea copiilor mei, mi-am promis că voi fi un model pentru ei. Nu i-am putut lăsa să asiste când tatăl lor îmi ucidea identitatea.

Pentru a pune capăt dependenței noastre toxice, a trebuit să plec din casa în care locuiau copiii mei. Mi s-a părut foarte ciudat să întorc foaia atât de radical. Toate prietenele mele care divorțau le-au spus soților să plece. Nu am fost de acord să fac asta; soțul meu nu ar trebui să renunțe la viața lui pentru că eu nu voiam să mai fiu în căsătorie. Așa că el a luat casa și custodia copiilor – am luptat pentru custodie comună în mod egal, dar am obținut doar 40%.

M-am simțit ca o fantomă care își bântuie fosta viață

Am găsit un loc de muncă contractual și mi-am închiriat o garsonieră. Copiii mei aveau 11 și 8 ani când am plecat și am suferit masiv de anxietate post-divorț. Fiecare seară în care nu eram cu ei se simțea bizară și goală, așa că obișnuiam să merg la fostul meu apartamnet de la parterul unui bloc comunist și să stau pe trotuar. Îi priveam prin fereastră, stând, mâncând și vorbind. M-am simțit ca o fantomă care își bântuie viața veche. Mă simțeam pustie. Și a existat și un fel de dezertare emoțională: trebuia să mă regăsesc și nu o puteam face în lumea în care trăiam.

Fiica mea a devenit renunțat la ideea că m-aș putea întoarce, dar fiul meu a avut o mulțime de căderi emoționale. Nu contenea să întrebe când mă întorc acasă. Am scris un roman în aproximativ opt luni și apoi am avut o criză nervoasă. De fiecare dată când mi-am văzut copiii, am văzut reproșuri în ochii lor: „Ai ales asta în detrimentru nostru.”

Nu eram de încredere; dispozițiile mele erau când sus, când jos. Am făcut o mulțime de lucruri nechibzuite.

Am băut prea mult.

Dar cel puțin erau greselile mele. Mi-au aparținut. Mi s-a părut dificil să trăiesc singură, așa că am rămas o vreme cu fratele meu și apoi cu o colegă de cameră, care era prietenă din liceu. Ea m-a ajutat să găsesc un mod nou, mai moderat de a-mi crește copiii, astfel încât să ne putem reconstrui încrederea și prietenia. Și copiii mei m-au iertat. Simt că am crescut împreună.

În sfârșit trăiesc viața pe care mi-am dorit să o trăiesc întotdeauna, făcând munca pe care vreau să o fac. Și a trebuit să parcurg toate acestea pentru a determina dacă am hotărârea de a-mi administra viața pe cont propriu.

Copiii mei au acum 18 și aproape 16 și au respect pentru mine. Știu că nu voi renunța niciodată la ei. Nu am toate răspunsurile și nu știu cel mai bun mod de a face totul, dar știu că voi fi mereu acolo pentru ei.

Asta e povestea vietii mele, scrisa pe scurt, dar traita intens. Nu ma judecati. Priviti lucrurile rece si obiectiv. Voi ati fi putut sa traiti o viata simtind ca va sufocati?